Lasă-ţi lumea

Lasă-ti lumea ta uitată,
Mi te dă cu totul mie,
De ţi-ai da viaţa toată
Nimeni-n lume nu ne ştie.

Vin, cu mine, rătăceşte
Pe cărări de cotituri
Unde noaptea se trezeste
Glasul vechilor păduri.

Printre crengi scânteie stele,
Farmec dând cărării strâmte,
Şi afară doar de ele
Nimeni-n lume nu ne simte.

Părul tău ţi se desprinde
Şi frumos ţi se mai şede,
Nu zi ba de te-oi cuprinde,
Nimeni-n lume nu ne vede.

Tânguiosul bucium sună,
L-ascultă cu-atâta drag,
Pe când iese dulcea bună
Dintr-o rarişte de frag.

Şi răspunde codrul verde
Fermecat şi dureros,
Iar sufletu-mi se pierde
După chipul tău frumos.

Te desfaci c-o dulce silă,
Mai nu vrei şi mai te laşi,
Ochii tăi sunt plini de milă,
Chip de înger drăgălaş.

Iată locul. Luna plină,
Poleindu-l, îl străbate;
El, aprins de-a ei lumină,
Simte-a lui singurătate.

Tremurând cu unde-n spume,
Între trestie le farmă
Îi visând o întreagă lume
Tot nu poate să adoarmă.

De-al tău chip el se pătrunde,
La oglinda, îl alege.
Ce priveşti zâmbind în unde?
Eşti frumoasă, se-nţelege.

Înălţimile albastre
Pleacă zarea lor pe dealuri,
Arătând privirii noastre
Stele-n ceruri, stele-n valuri.

E-un miros de tei în crânguri,
Dulce-i umbra de răchiţi
Şi suntem atât de singuri
Şi atât de fericiţi!

Numai luna printre ceaţă
Cântă a apelor tenor
Şi te află strânsă-n braţe,
Dulce dragoste şi dor.