Floare albă

Când prin crengi s-o fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gît

Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat la vale,
Ne-om da sărutări pe cale
Dulci ca florile ascunse

Şi sosind cu-o dulce fragă,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastră n-aibă nimeni
Cui ce-i pasă că-mi eşti dragă?

Înc-o gură şi dispare
Ca un stâlp eu stau în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
Este alba-mi dulce floare!