DESPĂRŢIREA

Să cer un semn iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta;
Nu floarea din părul tău să-l iai,
Ci singura mea rugă-i uitării să mă dai.
La ce simţirea crudă a stinsului noroi
Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?
Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârâu
La ce statornicia părerilor de rău,
Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre, ca umbra unui vis?
Cu faţa spre părete mă lasă prin străini,
Să-ngheţe sub ploape a ochilor lumini
Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape,
Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi ploape,
Apoi, de vor, m-arunce în margine de drum
Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum
Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,
Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,
Din cât eşti de copilă să-tinereşti mereu,
Şi nu mai şti de mine, că nu m-oi şti nici eu.